Le Concert sau cum poti muri ascultand Ceaikovski

Duminica seara. Zi linistita, de stat acasa si lene boema combinata cu mahmureala masculina dupa un meci galactico-extraterestru (evident, el classico).
- Hai sa vedem ceva dragutz. Am gasit Le concert.
- Sigur amore.

Filmul a inceput promitator, chiar daca pe alocuri e usor plicticos si fortat. Subiect intersant, joc frumos si in sfrasit FINALUL. Adica ultimul sfert de ora, seara marelui concert. Se canta Ceaikovski: Concert pentru vioara in re major.

Relaxare. Surpriza. Vioara. Acord. Frumusete. Iubire. Armonie. Vioara si orchestra. Respira corp. Armonie deplina. Sangele alearga prin vene in acelasi ritm si viteza cu arcusul pe struna. Corpul nu mai asculta, a uitat sa respire singur. Toate celulele s-au reunit si nu asculta decat de vioara, pulseaza in ritm de arcus. Tine lacrimile- poti?

Oare cat trebuie sa iubesti, sa suferi, sa speri, in ce limba trebuie sa gandesti sau sa visezi ca sa ajungi sa asezi pe hartie asa ceva? Si noi toti sa auzim, sa intelegem, sa iubim, sa speram, sa suferim deopotriva cu fiecare masura, cu fiecare apasare de arcus?

Amor de litera,
Elizuc

Racheta alba

- TREZIREAAAAAAA! Este ora 7! avem tenis azi!
- WTF? Femeie! Esti intreaga la minte? Este ora 7!!!!! Unde vrei sa ma cari la ora asta?!
- Ti-am zis doar, la tenis!
- Te duci singura, eu nu ma dau jos din pat inainte de 8 juma! Clar.
- Clar, poti sa te asezi la loc in pat cand ne intoarcem, si apoi te dai jos. O sa fie dupa 8 jumate.

Nici un argument nu poate infrange logica neuronului blond. Einstein cu stiinta lui n-ar fi rezistat sa demonstreze ceva in fata ochilor de ciocolata care privesc fix pana cand dorinta li se implineste...

Masina s-a oprit in fata gardului de tabla gri, atat de familiar. Au coborat, ea in graba, el inca dormind si foarte morocanos. Stralucirea rosie a zgurei o atragea ca un magnet, o chema cu fiecare particula din chenarul alb pentru prima data sub soarele primaverii din anul acesta.

S-a oprit la marginea terenului si a asteptat plina de rabdare. Isi imparteau intotdeauna egal mingiile: 3 el, 3 ea. Un pas in spate, ridica mingea si ... fulger verde trece peste fileu si se intoarce ca un boomerang in racordajul tensionat al rachetei. Si iar salt verde peste plasa, iar urma de cometa lasata in zgura nivelata. Alearga, respinge, icneste, injura cand nu e destul de rapida, sau cand e prea rapida...Mana e racheta, racheta e mana , tresarire in albastru si negru- inca e frig pentru alb- degajand energie in fiecare lovitura.

Iubea tenisul cu atat mai mult cu cat nu era catusi de putin o sportiva. A incercat de-a lungul timpului tot felu' de chestii fancy: aerobic in scoala, baschet, mai apoi fitness, iar aerobic dar nimic din astea nu o convisese sa fie consecventa. Si totusi iata, dupa 2 ani inca nu obosise de tenis. Dimpotriva- ar fi jucat in fiecare zi daca buzunarul si iubitul ar fi rezistat:)In fiecare primavara trebuia sa lupte cu somnul de dimineata si sa recurga la tot felul de trucuri, ca sa scoata lenesul din casa. Evident feelingul de dupa merita orice efort.
- Ah ce minunat e! Pacat ca e asa de greu sa ma ridic din pat....

Soare de primavara incalzea masina gri inchis spre care se indreptau grabiti la o ora prea matinala, chiar si pentru mijlocul saptamanii, o aratare blonda cu parul tuflit de efort si un tip brunet, inalt bucuros in final ca si-a dezmortit musculatura.

Amor de litera si zambet racordat,
Elizuc

Ora de pian

De vreo 3 saptamani si-a adus aminte ca a stiut candva sa cante la pian... demult in copilarie sau poate intr-o viata anterioara. A vazut la Rapa Galbena scris mare "Pian" pe un afis iar efectul proustian s-a declansat instant. " Eu stiu sa cant" si-a zis in gand, dar...
- As vrea sa fac cursuri de pian. O sa imbatranim si la pensie, cand ma ramolesc de tot o sa iti cant la pian, ca altele s-ar putea sa nu mai stiu
- Superb, te rog sa incepi oricand doresti tu:)
- Nu ma intrebi ce mi-a venit? De unde si cum?!
- Nu, te rog sa canti. Iar eu voi fi in randul intai la concertul pe care-l vei da curand.

Mainile ii tremurau de emotie si bucurie in timp ce forma numarul de telefon.
- Buna ziua. As vrea sa incep cursurile. Cand sunteti disponibila?
- Sambata dimineata, la 10.

O mie de ganduri alergau nebune prin creierasul blond, bulversand unicul neuron. Isi aducea aminte de vremurile cand canta, isi imagina cum va exersa ore intregi pe clape, cauta cele mai bune preturi pentru un vis implinit. Au visele pret? Nu, dar transformarea lor da:)

Asteptarea i se parea mult mai usoara citind partitura pentru Exercitii Usoare. Si din nou: "oare unde pun pianul?" sau " oare mai stiu ceva?" Iar aripile o purtau pe clape albe si negre in ritm de 2/4 spre visul muzical.

-Am ajuns!

Intalnirea a fost un fulger. Zambetul s-a deschis larg, de vreo 9 clape albe:) Regasire plina de emotie, degetele tremurau nesigure la intalnirea cu fildesul rece... incet incet s-au recunoscut: degete si clape, s-au imbratisat si s-au despartit timp de o ora, o secunda, o clipa.

- Stii cum e acasa? Acasa e cu lumini de abanos si fildes inlantuite-n acorduri prelungi din pedale si capac ridicat, cu aripi albe zburand dupa un algoritm stiut doar de partitura, poposind pe abanos, pe fildes lasand in urma sunet de dragoste.

Azi cu amor de si bemol,
Elizuc