Liberté, égalité, Votre Majesté!

Pentru cei din generatia mea, inca din anii de gradinita procesul de spalare sistematica a creierului a impus ca lideri de urmat, in mod abuziv, o serie de conducatori model- de ex Burebista- care semanau prin atitudine si actiuni cu dragul nostru Tovaras Suprem (barbari, inculti atotputernici, razboinici). Urmand tiparul, liderii adevarati- de ex Carol I- fiind doar niste exponenti ai clasei burghezo-mosieresti, au ramas acoperiti de praf si nedreptate pana cand Revolutia a ridicat panza de paianjen de pe cartile de istorie...
Pentru noi, Revolutia a venit la timp- amintirea anilor in care ni se spunea in scoala ca 1947 e anul in care Republica a triumfat, anul in care Regele a fugit cu averea tarii (ce ironie!)umilit pe drept de luptatorii comunisti- amintirea acelor ani s-a sters sub lumina noii istorii - cea reala- predata in anii de liceu. Si totusi istoria nu te poate invata tot.
In '90, cand Regele Mihai a venit in Romania- poate cu speranta de a regasi ceea ce lasase in urma cu 42 de ani mai inainte (ce dezamagire probabil!), in naivitatea copilariei si sub impresiile scolii, il intampinasem in sinea mea cu raceala si scepticism, crezand inca in legendele celor 9 vagoane pline de aur cu care a plecat din tara dupa abdicare. Cu timpul si mai ales cu educatia (in parte datorata intentiei de urma Dreptul) in spiritul istoric, am asimilat informatiile corecte si am realizat cata nedrepttate i se facuse familiei regale pana atunci... Familia care ramasese fara cea mai mare parte a averii, confiscate in 1947, a recuperat prea putin si foloseste in interes propriu si mai putin. Oare cati dintre noi stiu ca Regele a muncit ca orice om, sa se intretina, dupa ce a parasit Romania?!
L-am intalnit pe Regele Mihai cu totul intamplator acum vreo 5 ani cu ocazia sarbatorii Sfintel Parascheva, cand a venit la Iasi sa participe la slujba de la Mitropolie. Am fost extrem de surprinsa sa vad un om fara nici cele mai mici pretentii de vedetism, care saluta zambind pe toata lumea, care desi acompaniat de bodyguarzi se apropia de oameni pe strada fara frica si degaja incredere si putere la fiecare pas.
Astazi, 22 de ani de la Revolutie, am realizat nu numai ca Regele Mihai este in continuare nedreptatit de Statul Roman (mai ales prin atitudinea Presedintelui) dar este poate singurul lider care da dovada de patriotism, de interes fata de Romania, uzitand de relatiile pe care regalitatea i le ofera (si nu sunt putine) pentru a face loby in cele mai inalte cercuri politice europene, care da dovada de demnitate si bun simt, integritate si diplomatie in orice aparitie publica- oficiala sau nu.
Nu sunt o monarhista, dar asta nu inseamna ca nu pot admira un om care a rezistat incercarilor vietii si istoriei, care a ramas vertical in ciuda dificultatilor si care inspira - din pacate prea rar- generatiile urmatoare. Poate ar trebui sa fie mai prezent in viata publica, dar totusi trebuie sa recunoastem ca varsta are si ea limitele ei.

O reverenta plina de respect,
La Multi Ani, Majestate!

Floare de colt in stepa cotidiana

Prima zi mohorata din toamna- binevenita dupa calduri estive ce pareau fara sfarsit.
- Aveti pian!
- Da, mai cant eu din cand in cand... acum mai rar ca nu mai am loc..
- Inseamna ca va place muzica clasica!
- Da, numai muzica clasica ascult, rar trecem de 1950...
- Pai sa vi-l arat pe baiatul meu daca o sa ne mai ramana timp.
- Sigur, ce face baiatul?
- Baiatul meu canta la vioara.
- Serios? E la liceul de muzica?
- Da, e in clasa a 4a! Si toata lumea spune ca e foarte talentat. A participat la Festivalul Enescu- si in clasa intai si acum in toamna. Chiar de ziua lui a avut concert- pe 2 septembrie. L-a descoperit mama lui Alexandru Tomescu, prof. Mihaela Tomescu - il stiti- cand era in clasa intai.
- Sigur ca-l stiu pe Alexandru Tomescu!

Dialogul s-a desfasurat accelerat in jurul talentelor plecate din orasul cu 7 coline, talentelor care astazi nu mai sunt (Adrian Berescu- Ad Libitum), posibilitatilor de afirmare in viitor in conditiile in care politica de incurajare a talentelor este extrem de timida.

Si-a venit si momentul auditiei...


Un copil de 7 ani, pe scena Festivalului Enescu, un talent cu totul aparte pe care e usor sa-l incurajezi dar e dificil sa-l sustii financiar. Si-ajungi sa te intrebi: de ce trebuie sa fie lupta atat de grea? Unde trebuie sa mergi ca sa fii auzit? Nu putem face putin loc si micului violonist in bugetele de sponsorizari? Nu putem vota cultura? Nu vrem sa se stie si de ei?

Cu amor de struna,
Elizuc

Minunile si oamenii obisnuiti

Invaluiti in vraja stropilor de ploaie ce cadeau mocaneste, linistit, si sub secretul umbrelei uriase s-au vazut prima data si s-au recunoscut din vietile trecute. Carliontzi negri s-au unit sub umbrela cu tepii blonzi in lunga imbratisare a regasirii. Intregul fusese recreat, atomul recompus. Jumatatile au incetat sa se risipeasca in timp si spatiu.
- Se logodeste roaba lui Dumnezeu... cuvinte magice, pecete a iubirii implinite au rasunat binefacator in linistea lui Septembrie.
- Se logoseste robul lui Dumnezeu... zambet de fericire rasare dintre valurile de spuma ale voalului de mireasa.
Carlionti de aur si abanos se invalmasesc pe cartea invelita in metal aurit uniti in taina iubirii, protejati de iubirea divina, un singur gand in doua trupuri atat de diferite, acelasi infinit inel pe doua degete cu doua nume.

Doi oameni, in doua corpuri au fost atunci un singur suflet. Pentru ca minunile se intampla pentru cei care iubesc.

La multi ani, My King with Carliontz!



Cu amor de litera si bucla de taciune,
Elizuc

Descriptio Romaniae

Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai cu creste in ceata, cu miros de brad e tara vacantei, tara lui Dracula, a lui Ceausescu, a Nadiei Comaneci si a lui Gheorghe Hagi. Pentru prietenii turci mai este si tara lui Popescu, Lucescu etc

Dupa ani de avioane si grairi mai mult sau mai putin cunoscute, chemarea gliei s-a facut auzita la microfonul celor 16kg si a unor lovituri gingase amplasate startegic catre ficat sau coaste. Eterna si fascinanta Romanie nu si-a pierdut farmecul copilariei, cand plecam de la premierea de sfarsit de an direct la mare.

Cer albastru, codri verzi, oameni veseli, liniste (cateodata prea multa), dimineti cu piscuri in ceata deasa si chip carliontzat adormit pe perna de alaturi toate impreuna aduc raiul chiar in fata ochilor de ciocolata mirati si fericiti ce pastreaza amintirea din ajun a unui drum de noapte in padure cu sclipiri ciudate in lumina farurilor, cu intrari in pesteri misterioase, cu cetati ce se dezvaluie nebanuite, nestiute, pline de mistere sapate adanc in piatra zidurilor.

Pe o stanca-nalta, intr-un vechi castel - fara rau in vale si fara tinere domnite ce plag si suspina, bat la poarta neagra pazita de un chipes muntean in uniforma de gala:
- Intrati si pastrati biletele va rog!
Urcusul anevoios e rasplatit cu varf si indesat indata ce treci pragul Branului. Nimic nou, fata de data trecuta, si totusi totul e altfel: mai bogat, mai organizat, mai documentat, cu miros de veacuri pastrat in usi, paturi de regi si principese, mese regale, carti din secole trecute.

Avem o tara frumoasa, cu oameni frumosi, pe care trebuie sa-i cauti caci nu ii gasesti la tot pasul- daca ar fi peste tot, am mai fi oare capabili sa-i apreciem?! Desi recunosc mai mult e mai bine in acest caz. Noi am gasit oamenii frumosi la Brasov, in multe locuri, dar mai ales la Sergiana Desi luam des masa in oras, in locuri mai mult sau mai putin selecte, local sau aiurea, in functie de program, nu am mai vazut oameni care sa serveasca mai frumos, sa te primeasca mai frumos in casa lor, sa-ti dea bucate mai bune, sa fie mai grijulii cu oaspetii lor ca aici. Tineretea lor, zambetul, bucuria de a avea musafiri la masa pe oricine trece pragul si coboara la racoarea beciului te fac sa dai banii cu placere- care a propos sunt mai putini decat platesti in oricare alt loc din zona pentru mai putin decat primesti aici- Meniul te poarta pe la hanurile la care probabil a mancat Vlad tepes sau Iancu de Hunedoara cand calatoreau incognito prin tara, ambianta e placuta, vecinii de masa educati- astfel incat nu auzi conversatii nedorite. Nu mi-am propus sa fac o cronica gastronomica neaparat dar locul merita vizitat, chiar cu riscul de a intarzia la o intalnire importanta:)

Avem o tara frumoasa, cu oameni frumosi pe care trebuie sa-i cauti- dar ce bucurie cand ii gasesti! Putem mai mult, putem invata de la cei pe care ii gasim in drumurile noastre la poarta cetatii sau la intrarea hanului, la receptia hotelului sau pe chaise-longue-ul vecin la piscina. Nu trebuie decat sa avem o minte deschisa si zambetul mereu pe buze, sa uitam de fata posomorata de ieri si sa privim mereu inainte.

Prin ceata de pe Postavaru, cu amor de soare si zambet de vacanta,
Elizuc

Miorita universitara

Daca Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, Miorita sau Ciuleandra au ajuns pana la noi transmise oral din generatie in generatie, ma simt si eu datoare fata de generatiile ce-mi vor urma cu o poveste, transmisa mie, prin viu grai de Everedene :)

Everdene tocmai si-a sustinut lucrarea de dizertatie, lucrare la a carei geneza am asistat toti cei care aven norocul sa o cunoastem, in fata unei distinse comisii economiste. Avand in vedere stransa legatura dintre subiectul tratat si activitatea zilnica in magicul office din strada cu nume de anotimp, plina de curiozitate feminina am interogat tanara masteranda la iesirea din amfiteatrul suspinelor. Deloc surprinsa (caci am jucat si eu in piesa asta) aflu ca prea-cultii economisti au fost cam cu arici la capacitatea de a intelege subiectul propus de aspiranta jurnalista - ah ce greseala teribila sa vrei sa ai tangenta cu economia capitalist-corporatista dupa ce ai terminat jurnalism - si in ciuda realitatii practice au combatut teoretic studiile de caz prezentate.

Si ma intreb, la ce e buna practica, daca paradoxal teoria ne omoara?! La ce bun sa vii cu exemplul concret, daca mumia cititoare de cursuri scrise vine si-ti spune ca-n curs nu exista asa ceva?! De ce sa ne mai dam doctorate, masterate, sa scriem si sa facem revolutii, daca atunci cand - inevitabil- te prezinti in fata completului de judecata din amfiteatrul "whatever" ti se spune ca nu tu ai lucrat? ca nu exista asa ceva? Si trebuie sa vina un x alt profesor sa zica: da, domnisoara a tratat aceasta parte de subiect intr-o complexa lucrare de doctorat prezentata la facultatea noastra". Si-abia atunci, cu autoritatea data de un coleg de stat de plata mumia sa-ti dea un biet 9.75- ca de 10 nici nu poate fi vorba- desi tu ai deschis autostrazi (si nu pe milioane de euro) in analiza realitatilor din domeniu.

Un profesor- pe atunci asistent- pe care l-am avut in primul an de facultate, un arheolog de elita- a sustinut lucrarea de doctorat si am avut norocul sa fiu prezenta la aceasta sustinere. Intr-o teza de vreo 200 de pagini a demostrat, cu probe arheologice de necontestat, ca nu Sf. Andrei a raspandit religia crestina in spatiul carpato-danubiano-pontic, ci Sf. Philip. Desi istoric ipoteza lui a fost recunoscuta, si analizata ca atare de generatiile urmatoare, in ciuda faptului ca au trecut 15 de ani de atunci inca se mai spune ca Sf Andrei este cel care ne-a crestinat. Si-atunci la ce bun sa-ti mai dedici o viata studiului, prafului de pe santier, banii pentru publicare daca nimeni nu tine cont de descoperirea ta?!

Uneori parem niste simple Miorite (ca sa nu zic oi) sacrificate de catre lupii conservatori, inchistati, incorsetati in propriile cursuri, limitati in ciuda obligatiei lor de a cerceta, de a fi deschisi, de a incuraja progresul in domeniul pe care il predau cu atata plictis studentilor bugetari si platitori.

Cu amor de litera si respect de munca,
Elizuc

Barbatii sunt porci si femeile curve sau Semintele dicordiei

Cu diferite prilejuri de socializare de vreo cativa ani incoace, cam de cand cu totii din gasca suntem fiecare la casa lui, cu ratzi (:D), shopping saptamanal, grija frigiderului si a divereslor facturi plasate strategic de furnizori in cutia postala, am remarcat ziceam, ca exista o tendinta quasi-unanima in a deplange public statutul de jumatate, in a aminti cu regret vremurile de polenizare fara discernamant, discursuri care de cele mai multe ori sunt insotite de critici la adresa "celuilalt eu".

In mod miraculos in intimitate orice sarcasm dispare (nu perntru totdeauna) si absolut instant aprecierile incep da curga de o parte si de alta. Deodata barbatii descopera cat e de minunat sa reusesti sa gasesti tricoul dorit in fiecare dimineata iar femeile apreciaza un sistem de bicepsi bine pus la punct in stare sa schimbe garnitura de la chiuveta sau priza arsa de la baie.

Oare recunoasterea ca apreciem omul de langa noi, care imparte frumosul si uratul in mod egal, ne face mai slabi in ochii "haitei"?! De unde nevoia de ironie? De ce in doi iubim cele doua brate in jurul nostru, iar in grup nu facem decat sa amintim ca nu-s bune decat sa duca berea si respectiv rujul la gura?!

Un prieten foarte bun zicea zilele trecute "toti colegii mei se plang de jumatatile lor, dar eu sunt mandru de fata mea" si mi-am dat seama ca imi place sa vad si pe altii recunoscand public meritele vecinului de perna.

"Arata ca ai minte, daca vrei sa am si eu" e o replica celebra dintr-o piesa de teatru - una din marile mele favorite (Badaranii, C. Goldoni) sau conform Coranului "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Daca tu lansezi o sageata, apuc si eu cu repeziciune din tolba doua, ca-s mai cu mot. Urmand legea progresiei aritmetice tu vei lua 3, samd. Stop- dupa ani de convietuire e ok sa spui ca-l respecti pe celalalt, e ok sa recunosti ca o ajuti pe ea oricand ti-o cere, sau chiar si fara sa o ceara, e ok sa admiti ca e bine sa mai plece si el la fotbal cu baietii ca sa ai seara numai pentru tine... sigur nu ramai cu nici un organ mai mic daca o afirmi chiar si in fata prietenilor (prietenelor) tale.

Asadar, pretuiti ce aveti si nu va sfiiti sa o aratati. Nici nu cade deltoidul, nici nu se face parul rosu.

In amor de litera si jumatate,
Elizuc

One. The one

- Hai stai aici si ma asteapta, ca mama se duce pana jos si vin imediat inapoi!
- Te-ai lovit? Hai sa pupe mama ca trece unde da mama pup! Hai sa dam bataie la masa ca a indraznit sa loveasca fata!
........
- Mami, cum il chema pe nenea' ala?
- Ion
- Mami, da ce-are in sacosa?
- A fost la piata, a luat cartofi si morcovi
- Mami, da de ce merge doamna aia altfel?
- S-a lovit la picior, mami
- Cum?
- Pai se grabea sa coboare din tren si a calcat stramb
- Aha
.....

- Mami, ce culoare au ochii bufnitei?
- Nu stiu!
- Mama, da tu le stii pe toate, hai spune-mi!
- verzi:)
- Uite, vezica stii?

......
- Nu te mai certa cu Diana, e sora ta mai mica, trebuie sa ai grija de ea, sa o protejezi (...hmm ce mi-as fi infipt oleaca ghearele), tu esti mai mare trebuie sa fii mai intelegatoare!

.......
- Nu-mi place cum ai scris, rup foaia si o iei de la inceput!

Pentru toate astea si multe altele pe care nu mi le amintesc, pentru 34 de ani si 9 luni de rabdare fara margini, de explicatii pentru fiecare nimic intrebator scornit de un cap blond si doi ochi de culoarea ciocolatei amarui, pentru sute de nopti nedormite cand era fata (nu conteaza care) bolnava, pentru ca atunci cand mama e langa tine trece orice durere fizica sau nu, pentru zilele de munca cu tot felu de nebuni si dupa-amiezele cu lectii acasa, pentru vacantele minunate, pentru ca MAMA E NUMAI UNA! (si nu e vorba de piftele din frigider),
LA MULTI ANI, MAMA!

Cu dragoste,
Elizuc

O moarte minunata

Pianistul sta in asteptare cu mainile deasupra pianului. Tine ochii inchisi. Nu stii la ce se gandeste, daca urmareste cu mintea arcusul, daca asteapta semnalul dirijorului, daca numara masura din partitura, daca viseaza la o crinolina din organza de culoarea untului maturand in cale foile raspandite pe jos in jurul pianului ramas fara picioare in odaia maestrului.
O miime de secunda intre tacere si armonie. Apoi mainile se lasa incet pe clape, exact cand arcusul s-a ridicat de pe coarda. Sufletul se inalta deasupra cladirii aproape daramate a Filarmonicii, dincolo de ceata orasului. Si-mi vine in minte Mammy care a imbracat juponul de tafta rosie intr-o zi de sarbatoare, pentru ca fosnea asa cum fosnesc aripile ingerilor. Daca fosnetul de tafta e aidoma zgomotului pe care-l fac ingerii cand zboara atunci muzica aceasta trebuie sa fie aidoma cu cea care rasuna in Rai. Cum altfel sa explici stralucirea pe care o vezi cand inchizi ochii si Fa Diez te ia cu ea? Cum altfel sa explici golul care ramane in sectiunea de minte dedicata cotidianului si care se umple instant cu Liniste si Iubire pe masura ce clapele se lasa in jos fortissimo sau pianissimo, dupa cum dicteaza Pianistul?!
Din caleidoscopul imaginar cascade de insantanee se revarsa, te invelesc, te ascund, te descopera. Clipesti, dar nu vezi nimic din sala de concert. De fapt esti la Cairo chiar cu Imparatul in persoana, ii privesti armata nesfarsita intinsa printre piramide, gata de atac, esti apoi la Viena cand intra trimufator, il privesti cand isi pune inima in palma micutei Josephine si, pentru ca vii din viitor, stii ca zilele de glorie ii sunt numarate, si-ai vrea sa ramana mai mult langa ea.
Degete neastamparate fug tandre pe clape in acelasi ritm cu bagheta dirijorului vestind puterea si decaderea nemiloase. Fata si verso. Piano-forte. Putere-betie. Decadere-durere. Decadenta-demon. Umilinta-Inger. Iubire- Nemurire.
Inima iti fuge din nou in odaia cu pianul fara picioare. Un barbat, mai degraba scund, la vreo 40 si ceva de ani sta pe podea privind ingandurat partitura scrisa doar pe jumatate. E morocanos si nemultumit de vizita ta neasteptata.Nu-i plac vizitele, doar una o asteapta si nu vine niciodata. O clipa te priveste in ochi, de sub sprancenele stufoase si foarte incruntate, apoi se intoarce la foaia din fata lui si uita de tine. Incepe sa cante. Fata se relaxeaza. Nu aude. Simte doar vibratia corzilor in podea. E demult departe. Cu ingerii? Cu demonii? Muzica s-a oprit pentru cateva minute. Se intoarce la foaia neterminata inca si intr-o bataie de inima a umplut portativele. Canta iar. Au fost sigur ingerii. Suferinta singuratatii doar ingerii o pot transforma in Divin. Doar Geniul poate face divinul omenesc nemuritor. Iar Omul poate asculta, canta, simti, intelege, iubi, calatori in timp, muri si invia fara sa tina seama de trup, doar cu El si Muzica lui.
Bagheta dirijorului se lasa pe pupitru. Degetele se opresc din mangaieri. O secunda de liniste absoluta apoi palmele se lovesc frenetic intr-un vacarm ordonat. Sufletul revine prin crapaturile tavanului in trupul incorsetat de dulcile conventii sociale, plictisoare de multe ori dar atat de necesare in cotidian.

Cu amor de litera, fur Ludwig von Elise