O moarte minunata

Pianistul sta in asteptare cu mainile deasupra pianului. Tine ochii inchisi. Nu stii la ce se gandeste, daca urmareste cu mintea arcusul, daca asteapta semnalul dirijorului, daca numara masura din partitura, daca viseaza la o crinolina din organza de culoarea untului maturand in cale foile raspandite pe jos in jurul pianului ramas fara picioare in odaia maestrului.
O miime de secunda intre tacere si armonie. Apoi mainile se lasa incet pe clape, exact cand arcusul s-a ridicat de pe coarda. Sufletul se inalta deasupra cladirii aproape daramate a Filarmonicii, dincolo de ceata orasului. Si-mi vine in minte Mammy care a imbracat juponul de tafta rosie intr-o zi de sarbatoare, pentru ca fosnea asa cum fosnesc aripile ingerilor. Daca fosnetul de tafta e aidoma zgomotului pe care-l fac ingerii cand zboara atunci muzica aceasta trebuie sa fie aidoma cu cea care rasuna in Rai. Cum altfel sa explici stralucirea pe care o vezi cand inchizi ochii si Fa Diez te ia cu ea? Cum altfel sa explici golul care ramane in sectiunea de minte dedicata cotidianului si care se umple instant cu Liniste si Iubire pe masura ce clapele se lasa in jos fortissimo sau pianissimo, dupa cum dicteaza Pianistul?!
Din caleidoscopul imaginar cascade de insantanee se revarsa, te invelesc, te ascund, te descopera. Clipesti, dar nu vezi nimic din sala de concert. De fapt esti la Cairo chiar cu Imparatul in persoana, ii privesti armata nesfarsita intinsa printre piramide, gata de atac, esti apoi la Viena cand intra trimufator, il privesti cand isi pune inima in palma micutei Josephine si, pentru ca vii din viitor, stii ca zilele de glorie ii sunt numarate, si-ai vrea sa ramana mai mult langa ea.
Degete neastamparate fug tandre pe clape in acelasi ritm cu bagheta dirijorului vestind puterea si decaderea nemiloase. Fata si verso. Piano-forte. Putere-betie. Decadere-durere. Decadenta-demon. Umilinta-Inger. Iubire- Nemurire.
Inima iti fuge din nou in odaia cu pianul fara picioare. Un barbat, mai degraba scund, la vreo 40 si ceva de ani sta pe podea privind ingandurat partitura scrisa doar pe jumatate. E morocanos si nemultumit de vizita ta neasteptata.Nu-i plac vizitele, doar una o asteapta si nu vine niciodata. O clipa te priveste in ochi, de sub sprancenele stufoase si foarte incruntate, apoi se intoarce la foaia din fata lui si uita de tine. Incepe sa cante. Fata se relaxeaza. Nu aude. Simte doar vibratia corzilor in podea. E demult departe. Cu ingerii? Cu demonii? Muzica s-a oprit pentru cateva minute. Se intoarce la foaia neterminata inca si intr-o bataie de inima a umplut portativele. Canta iar. Au fost sigur ingerii. Suferinta singuratatii doar ingerii o pot transforma in Divin. Doar Geniul poate face divinul omenesc nemuritor. Iar Omul poate asculta, canta, simti, intelege, iubi, calatori in timp, muri si invia fara sa tina seama de trup, doar cu El si Muzica lui.
Bagheta dirijorului se lasa pe pupitru. Degetele se opresc din mangaieri. O secunda de liniste absoluta apoi palmele se lovesc frenetic intr-un vacarm ordonat. Sufletul revine prin crapaturile tavanului in trupul incorsetat de dulcile conventii sociale, plictisoare de multe ori dar atat de necesare in cotidian.

Cu amor de litera, fur Ludwig von Elise