Duminica seara. Zi linistita, de stat acasa si lene boema combinata cu mahmureala masculina dupa un meci galactico-extraterestru (evident, el classico).
- Hai sa vedem ceva dragutz. Am gasit Le concert.
- Sigur amore.
Filmul a inceput promitator, chiar daca pe alocuri e usor plicticos si fortat. Subiect intersant, joc frumos si in sfrasit FINALUL. Adica ultimul sfert de ora, seara marelui concert. Se canta Ceaikovski: Concert pentru vioara in re major.
Relaxare. Surpriza. Vioara. Acord. Frumusete. Iubire. Armonie. Vioara si orchestra. Respira corp. Armonie deplina. Sangele alearga prin vene in acelasi ritm si viteza cu arcusul pe struna. Corpul nu mai asculta, a uitat sa respire singur. Toate celulele s-au reunit si nu asculta decat de vioara, pulseaza in ritm de arcus. Tine lacrimile- poti?
Oare cat trebuie sa iubesti, sa suferi, sa speri, in ce limba trebuie sa gandesti sau sa visezi ca sa ajungi sa asezi pe hartie asa ceva? Si noi toti sa auzim, sa intelegem, sa iubim, sa speram, sa suferim deopotriva cu fiecare masura, cu fiecare apasare de arcus?
Amor de litera,
Elizuc
Postări
Semifreddo de cappuccino cu topping de rom
Acum 3 zile
Concertul este superb, o minunatie!
RăspundețiȘtergere